Roboprof – Mircea Nistor, profesor MERITO 2019 de Fizică și robotică, Colegiul Naţional de Informatică „Traian Lalescu”, Hunedoara

Roboprof

„Dă-le să aleagă, lasă-i, valorifică-i și respectă-i. Copiii sunt atât de diferiți nativ și diferențele sunt cheia supraviețuirii speciei. Or, tocmai diversitatea încercăm s-o anihilăm în școală. De ce? Pentru că ne e mai comod să dăm același subiect și să zicem că-i cinstit așa. Nu, așa e cel mai necinstit.”

Pe Mircea Nistor îl poți găsi în laboratorul de fizică al Liceului Teoretic „Traian Lalescu” din Hunedoara, explicând o problemă complicată unui elev. Dacă nu e acolo, posibil să fie în camera de alături, îngustă și lungă, unde adună în cutii pe rafturi șuruburi, fire, telefoane vechi, CD-ROM-uri, dischete sau orice îi poate fi de folos în experimente. Dacă nici acolo nu e, sigur e vizavi, într-o clasă gălăgioasă, plină de copii în tricouri portocalii și negre care trebăluiesc non-stop în preajma unor computere și a doi roboți. Viața lui se împarte între orele de clasă și clubul de fizică și tehnologie pe care-l coordonează de peste 20 de ani, de când glumește că nu mai are sâmbete sau vacanțe libere.

La început de februarie, profesorul de 58 de ani și două echipe de elevi de liceu și gimnaziu au profitat de vacanța intersemestrială pentru a se pregăti pentru un concurs regional la Timișoara. „Sunt o noutate pentru România aceste concursuri regionale, până acum era direct finala de la București, că erau puține echipe”, povestește profesorul, strecurându-se printre spațiile înguste ale atelierului de robotică, între bănci, mese de construcție, imprimante 3D și un teren de antrenament improvizat pentru roboți. „Acum sunt 145 de echipe în țară, peste 2.000 de copii. Vor fi 40 de echipe numai la Timișoara.”

Mircea Nistor poate explica ore în șir regulamentele competițiilor la care a participat cu elevii, cum au construit și testat roboții, cum au obținut finanțare, ce probe de joc au trecut cu brio. Se laudă cu cei 12 „veterani” în portocaliu, numiți RobotX, care anul trecut au câștigat medalia de aur la competiția internațională First Global Challenge din Mexic, și cu juniorii, RobotY, care sunt abia la gimnaziu și deja le dau seniorilor emoții.

Cel mai mult însă îi place să povestească despre filozofia din spatele concursurilor și activităților de la club. „Nu ai două echipe care se confruntă, ai două alianțe, fiecare alcătuită din două echipe trase la sorți”, explică profesorul cu zâmbetul pe buze. „Deci într-un meci poți să fii aliat cu cineva, în altul poți fi adversar. E conceptul de gracious professionalism, de cooperare în competiție.”

Asta vrea să-i învețe pe copii: lucrul în echipă, respectarea celorlalți, profesionalism de la vârste fragede. De aceea, tabla din atelier este împărțită în coloane în care aceștia țin socoteala sarcinilor pe care le au de îndeplinit, după sistemul Agile, practicat de companii internaționale. „Pentru mine, ca dascăl, este exact ce mi-am dorit”, spune el, cuprinzând hărmălaia din sală cu privirea, ca un câștigător pe podium.

Cariera de dascăl l-a atras de când era în facultate și studia fizica la București, la începutul anilor ‘80. Nu și-a dorit să rămână în Capitală, ceea ce oricum era greu în timpul comunismului, și a fost fericit să se întoarcă în Hunedoara natală, unde a predat 13 ani la Liceul Industrial Metalurgic, astăzi Colegiul Tehnic „Matei Corvin”. Entuziasmul lui a fost însă pus la încercare de învățământul românesc. „Trebuia să-mi transform copiii în mașini de rezolvat probleme de admitere, așa era atunci. Și m-am hotărât să văd dacă motivul pentru care școala nu funcționează sunt tocmai aceste restricții.”

Încă din 1985-86 a încercat să înființeze un club IT, ferm convins că va urma dominația computerelor. După Revoluție, a reușit să transforme o clasă de electrotehnică într-una de informatică și să înființeze o secție nouă în liceu. În câțiva ani, secția de informatică a ajuns să numere 13 clase, făcând clădirea liceului neîncăpătoare. Astfel, în 1997, Mircea și alți câțiva profesori de la liceul industrial au decis să pună bazele unei școli axate numai pe informatică, care astăzi e Liceul Teoretic „Traian Lalescu”.

În noua școală, Mircea a putut fonda un club de fizică în toată regula, ajutat de soția lui, profesoară de chimie, și de foști elevi care i-au rămas aproape – unii dintre ei predau informatică la noul liceu sau mentorează echipele de robotică. Singurul lui regret e că, în timp, numărul elevilor a scăzut, iar calitatea claselor de informatică s-a dus în jos, astfel că în ziua de azi liceul mai are o singură astfel de clasă.

Refugiul lui e clubul „Fizitech”. La început, testau mici proiecte sau experimente științifice care oricum nu se făceau la ore, din astronomie sau fizică clasică. „Ne strângeam și pregăteam niște proiecte, ce ne trecea prin minte, de plăcere personală sau pentru vreun concurs”, spune el. „Nu aveam un plan.” Știa doar că voia un spațiu în care elevii să poată fi liberi.

„Vine cine vrea, când vrea, se ocupă cu ce vrea în limitele siguranței colective, fără programă, fără note, fără ascultat, fără extemporale.” De peste 20 de ani, după-amiezile, sâmbetele și vacanțele îi sunt monopolizate de elevi care, culmea, preferă să lucreze decât să doarmă. „Funcționează nemaipomenit”, spune Mircea cu brațele încrucișate, într-un tricou portocaliu cu steagul României pe umăr și prenumele lui scris oblic pe spate. „Sunt și cei care vin, stau o vreme, pe urmă își dau seama că nu e de ei. Dar cei care rămân…”

Răzvan e unul dintre ei, bătrânul clubului. Anul acesta termină liceul și în februarie a dat interviu la Universitatea Stanford din SUA, dar spune cu nonșalanță că a aplicat la încă vreo patru facultăți. „A fost, așa, life-changing”, povestește despre anii petrecuți la club, vreo șapte la număr. „Mi s-au schimbat toate perspectivele. Nu pot să-mi imaginez viața fără fizică sau fără domnul profesor sau fără vacanțele pe care le petrec aici.” Vrea să se întoarcă după terminarea studiilor, la Laserul de la Măgurele, care pe 8 februarie a devenit cel mai puternic din lume.

„Dacă n-am fi avut un mentor atât de dedicat, n-ar fi fost la fel”, spune Darius, alt veteran de-a XII-a, care a ezitat acum trei ani să intre în club, pentru că nu făcea fizica cu Nistor. Dar și el, și ceilalți colegi ai lui, au găsit ceva neașteptat. „Aici facem chestii pe care n-avem nicio șansă să le facem la școală. Am aplicat chestii pe care nu le aplicam înainte, ca informatica pe care o făceam pe calculator, dar nu era nimic vizual care să aibă un impact asupra noastră.”

Răzvan, Darius și ceilalți membri ai RobotX și-au văzut eforturile răsplătite la First Global Challenge, o competiție internațională de robotică organizată anul trecut în Mexic, unde au luat cinci medalii de aur și au ieșit pe primul loc dintre 161 de țări. „Nu cu mulți profesori poți să zici că lucrezi sau colaborezi. Cu el avem curajul să ne contrazicem, să ne certăm când avem idei diferite”, spune Răzvan.

RobotX au devenit un soi de celebritate locală și au inspirat apariția altor cluburi, inclusiv două echipe de copii din școala primară. „De fiecare dată când mergem la ei, ne întreabă: «Tu ai fost în Mexic?»”, se amuză cei mari, care acum îi mentorează.

„Când o să învățăm că e mult mai benefic pentru toți dacă i-am lăsa un pic mai liberi?”, se întreabă uneori Mircea uitându-se la „bijuteriile lui”, la copiii pe care i-a format. „Școala nu înțelege că trebuie să se schimbe, pentru că sistemul autoritar pe care vrem să-l impunem nu se mai potrivește cu generațiile noi.”

Profesorul Nistor compară școala de azi cu o cantină cu meniu fix și mâncare sărăcăcioasă, pe când ce vrea el să le ofere copiilor e un bufet suedez. „Dă-le să aleagă, lasă-i, valorifică-i și respectă-i”, spune el. „Nu le da la toți subiecte unice, după care hotărăști că ăla e bun și ăla nu-i bun. Copiii sunt atât de diferiți nativ și diferențele sunt cheia supraviețuirii speciei. Dacă ar fi toți clone și am fi sensibili la frig, iar mâine ar fi ger, am dispărea cu toții. Or, tocmai diversitatea încercăm s-o anihilăm în școală. De ce? Pentru că ne e mai comod să dăm același subiect și să zicem că-i cinstit așa. Nu, așa e cel mai necinstit.”

Ce și-ar dori e ca oamenii să înțeleagă importanța roboticii pentru viitorul omenirii și să investească în formarea copiilor în acest domeniu, în loc să se simtă amenințați de roboți. Deja există mașini capabile să înlocuiască oamenii într-o grămadă de munci fizice, iar în următorii ani el crede că trebuie să pregătim „o armată” care să poată crea mașini și mai eficiente. „Viitorul fără roboți nu mai poate fi conceput pentru că suntem din ce în ce mai puțini și mai bătrâni. E o problemă, în România începe să devină evidentă lipsa forței de muncă.” 

De două secole, oamenii se tem de tehnologie, deși nu a crescut șomajul la nivel global, subliniază profesorul. (Cei doi fii ai săi lucrează în dezvoltarea imprimantelor industriale.) Tocmai această dezvoltare ne poate ajuta. „Suntem o societate foarte ciudată. Toți adulții se reped dimineața să presteze undeva un job, deșertându-și, basculându-și copiii în curtea unor școli, unde sunt învățați la grămadă și grămada aia înseamnă uniformizare. Ar trebui să avem mai mult timp cu copiii noștri decât să manevrăm lucruri pe care le pot face niște mașini din ce în ce mai capabile.”

„Clubul de robotică e doar un vehicul. Țintele mari astea sunt: un viitor care să fie cu adevărat bun.”

Text de Ioana Burtea

Foto: Doria Drăguşin