Predarea prin întrebări
„Copiii săraci sunt puși la treabă acasă. Eu, când fac fizică, mă leg de viața copilului. Iar un copil pus la treabă a dat cu capul de fizică. Dar copiii ăștia necăjiți, care pun osul la treabă, au apoi niște creșteri spectaculoase.”
Daniela Țepeș intră în grabă la a VIII-a A și îi invită pe elevi să recapituleze împreună elementele unui circuit electric de curent simplu.
Răspunsurile vin rapid: circuit, întrerupător, rezistor. Fiecare elev care răspunde trebuie să mute elementul respectiv din partea dreaptă a tablei inteligente, unde sunt toate desenate într-o aplicație, în mijlocul ei, apoi pe cealaltă tablă să scrie cu markerul simbolul.
La 58 de ani, Daniela zbârnâie de energie. Cu părul blond grizonat tuns la baza gâtului, pantaloni negri, bluză cu imprimeu floral și adidași în picioare, se plimbă printre bănci, bate scurt din palme și îi provoacă cu alte și alte întrebări. Uneori face pauze între cuvinte și pășește pe fiecare cuvânt, alteori șoptește întrebările.
– Cum se cheamă generatorul când nu are rezistență internă? Și de ce se cheamă el așa? Hm? Hai să ne imaginăm următoarea poveste: să spunem că generatorul este tatăl familiei, care se duce la serviciu și câștigă 10.000 de lei pe lună. Ce ar reprezenta acești 10.000 de lei pe lună, dacă tata ar fi generator?
– Banii generați, răspunde un băiat. 
– Adică ce?
– Tensiunea, se aude o voce nesigură.
– Tensiunea care?
– Tensiunea electromotoare.
– Deci dacă tata ar fi generator, salariul lui ar fi tensiunea electromotoare. Ce face tata cu salariul lui de obicei?
– Îl împarte.
– Cui îl împarte?
– Familiei.
Îi conduce pas cu pas, cu încă și încă o întrebare, până ajung ei la răspuns.
– Și ce ar fi ideal pentru membrii familiei să facă tata cu salariul lui?
– Să nu cheltuiască deloc?
– Aha! Foarte tare! Cum s-ar chema tata care nu cheltuie deloc din salariul lui pentru el?
– Ideal.
– Dar cum se cheamă generatorul care n-are niciun fel de rezistență internă care îl face să consume din volți?
– Ideal.
– Ați înțeles? Bun.
Aceasta este metoda investigației, care presupune ca profesorul să adreseze întrebări ca să ajute elevii să formuleze ipoteze. Întrebările trebuie să fie din aproape în aproape, pentru că, spune Daniela, „învățarea e de tip constructivist și vine peste ceea ce știm deja”.
Când îi întreabă și se lasă o liniște prea lungă, înseamnă că a vrut să facă un pas prea mare.
„În momentul ăla spui: ei sunt aici, vreau să-i urc aici, dar poate e prea sus pentru ei. Hai să pun o cărămidă între.”
Investigația este folosită deseori în educația non-formală, cu care Daniela s-a întâlnit prima dată în 2003, la un curs de formare susținut de un ONG. În 2010, când băiatul ei era în clasa a VII-a și nu avea prea multe variante de petrecere a timpului liber, Daniela s-a înscris în Fundația Noi Orizonturi și a înființat un Club Impact în școală.
Elevii, coordonați de ea, au avut reprezentații cu o piesă de teatru interactiv despre traficul de persoane în Hârșova și pe litoral; au organizat activități cu copii cu dizabilități, două spectacole de Crăciun și un „Hârșovenii au talent”, gândite astfel încât să participe aproape toată școala.
„A fost marele moment al dezvoltării mele profesionale.”
Cel mai mult au ajutat-o discuțiile de după activități, în care analizau ce s-a întâmplat, ce a funcționat și ce nu. Așa a realizat că într-o zi obișnuită are multe oportunități de a crea experiențe de învățare.
Astfel i-a devenit mult mai ușor să le arate elevilor la clasă că fizica e în jurul lor, că e suficient să se uite pe geam și să vadă un fenomen fizic. Și să creeze povești prin care copiilor să le fie mai ușor să înțeleagă, cum ar fi cea de la a VIII-a, despre tatăl ideal.
Se ajută de instrumente digitale, de tabla inteligentă pe care afișează jocuri și aplicații, dar spune că preferă să se lege cât mai mult de viața reală. Mai ales dacă are ocazia să pornească la drum cu elevi de clasa a VI-a pe care să-i însoțească până în clasa a XII-a.
„E mai mare dragul să fii profesor de fizică la clasa a VI-a pentru că ei sunt foarte curioși, n-au alte apăsări precum examenele. Este prima oară când se lovesc de fizică și e foarte ușor să-i faci să prindă drag. Cei care aleg să urmeze fizica mai departe, atunci se hotărăsc”.
Aceasta este vârsta când profesoara îi provoacă pe elevi să lucreze mai mult în laborator, decât pe tabla virtuală. Pentru că, spune ea, e altceva când pun ei mâna pe șurubel, pe dinamometru sau scripete – sunt atrași mai ușor de fizică.
„De câte ori își bagă coada matematica, pe care copiii nu o stăpânesc foarte bine, în fenomenele tale fizice, nu mai văd frumusețea fenomenului.”
Tocmai pentru că se folosește deseori de exemple concrete, spune că este mai iubită de elevii care provin din familii cu venituri modeste.
„Copiii săraci sunt puși la treabă acasă. Eu, când fac fizică, mă leg de viața copilului. Iar un copil pus la treabă a dat cu capul de fizică. Dar copiii ăștia necăjiți, care pun osul la treabă, au apoi niște creșteri spectaculoase.”
Daniela explică despre acești copii că încep clasa a VI-a ca fiind mai slabi pentru că acasă nu are cine să se ocupe de ei. Apoi dau peste ea, care nu îi lasă să doarmă în bănci. Impune un ritm alert, îi întreabă pe toți elevii care cred că este soluția și de ce, inclusiv pe cei din ultimele bănci, obișnuiți să fie ignorați.
„Știi ce e mai trist? Când elevul se învață să fie mobilă. Pentru că el, din clasa I și până în clasa a VIII-a, a fost mobila clasei. Ultima bancă acolo, care stă ca o mobilă.”
Procesul durează și rezultatele sunt pe măsură. „Poate ia poziția mutului o dată, de două ori. Dar la un moment dat are un soi de jenă față de bunăvoința mea de a-l băga în seamă. Și începe să se gândească. În momentul în care face legătură cu viața lui, începe să-și răspundă. Atunci eu îl laud și gustă validarea pentru prima dată în viața lui.”
Pentru câțiva elevi din această categorie, din minoritatea de romi-turci din Hârșova, Daniela a scris un proiect pentru combaterea abandonului școlar. În 2008, când spune că mai nimeni din oraș nu auzise de fondurile POSDRU. Pentru că fetele din această minoritate se căsătoresc și la 10 ani, școala se mândrește că, datorită acestui program, o elevă a absolvit clasa a VIII-a, iar un elev a luat nota 8 la examenul de Bacalaureat.
Spune că preferă să rămână în urmă cu materia, dar să înțeleagă toți, decât să ajungă singură la final. Pentru ea, cel mai important este efortul elevilor de a lega noțiunile noi cu ce știu ei deja. Iar când observă că unii nu reușesc să înțeleagă, indiferent prin câte metode a încercat, roagă și alți colegi să le explice.
Crede că este un profesor exigent deoarece consideră exigența o formă de dragoste pentru că încurajează creșterea.
„Dacă îi spui că este de nota 10, când el e de 7, îi faci un rău foarte mare copilului ăla.”
De aceea, nu e neobișnuit ca pe lucrările elevilor să apară punctaje de 0,15, 0,25. Tocmai ca să fie corectă. Cum nu e neobișnuit nici ca unii elevi care au lacune sau care nu au înțeles o lecție să participe la orele ei de la clase paralele sau la clase mai mici.
Daniela este și formator și dă mai departe toate metodele și abordările de la clasă cadrelor didactice cu care lucrează la Centrul de Evaluare și Analiză Educaționale sau la Fundația Noi Orizonturi. Își dorește ca profesorii să înțeleagă că activitatea lor trebuie să fie centrată pe elev, pe ritmul și nevoile lui. Inclusiv ale celor din ultimele bănci.
Și în acest rol, aplică aceleași strategii. După ce îi pune în pielea elevilor, prin jocuri, îi provoacă să își răspundă de ce ar aplica metodele pe care le explică ea.
„Dar de ce trebuie să fac eu orele într-un fel anume? Construiesc activități de învățare cât mai frumoase, să mă aplaude lumea? Sau le gândesc cu sens, ca să ajung undeva? Ce comportament vreau eu să văd în copilul ăsta?”
Cât despre elevii ei, vrea să îi formeze curioși, agili, atenți, să vadă provocarea, să o rezolve, să fie capabili să emită niște ipoteze – cu argumente. Să fie atenți la detalii, să aibă apetit pentru muncă și deschiderea de a spune ce simt.
Crede că cea mai mare satisfacție a unui profesor este să audă un elev spunând: „Ahaaa, are sens!”.
„Înseamnă că a reușit cumva să facă lumină în capul lui.”
Text de Oana Racheleanu
Editor: Lavinia Gliga
Foto: Doria Drăgușin
Momentul de premiere:
1 Comment
Forte frumos!
Cred că este interesant să aplicăm la clasă invatarea de tip construcțiile, scaffolding,prin investigație!
Eu zic că nu este timp pierdut!!